Dar lasand la o parte lucrul asta (ma rog, sentimentul, mai de graba), concertul de aseara a fost demential! Tipii de la The R.O.C. K. (The Rise Of the City King) --> singura formatie Tribute AC/DC din Romania, sunt geniali! Adica, baietii astia chiar stiu sa incinga atmosfera si canta foaaaarte bine. Si credeti-ma, nu e usor sa canti foaaaarte bine AC/DC. Lumea a fost pe val, iar pentru unii asta se aplica la propriu pentru ca nebunii din primul rand, bineinteles, s-au ridicat unii pe altii pe brate ca niste rockeri adevarati. Erau distractivi. M-am intalnit si cu chiatrista si tobosarul cu care trebuia sa ma vad si cu proful de chitara, care i-a fost prof si chitaristului din formatie (la chitara ritmica) si cu alti tipi pe care ii stiam mai mult din vedere. Eh... A mai venit un tip, elev al profului la chitara, dar doar ne-am salutat.
Dar stiti ce nu inteleg eu? Nu-i inteleg pe acei oameni care se cred rockeri stand intr-un colt sau pe un gang, sau pe o scara, cu o sticla de bere intr-o mana si cu o tigara in cealalta. E... C'mon guys! Rockul nu este desprecine bea cele mai multe beri sau cine fumeaza cele mai tari tigari. Rockul e despre feeling, iar daca tu, la un concert unde stai exact langa boxe, pur si simplu stai sprijinit de perete, nu stiu, parca lipseste ceva... Ma rog, nu sunt eu in masura sa judec, adica poate unii simt rockul stand pe loc si luandu-si o bere dupa alta. Eu una, cel putin, as fi in stare sa dansez o noapte intreaga si tot nu m-as satura de muzica asta. Dar, da, oamenii sunt diferiti, iar noi trebuie sa acceptam si sa intelegem asta, nu? Hm...
Si lasand la o parte faptul ca m-am intors acasa putin trista (din motive pe care nu le pot scrie), Florin a mai si tipat la mine si eu la el, iar apoi m-am dus in camera si am incercat sa-mi imbunatatesc starea de spirit deja mai rea cu niste muzica buna. Dar nu a mers, dimpotriva... Si am citit, am citit, dar tot nu am reusit sa termin afurisita aia de carte, pana mi s-a facut somn si m-am culcat. M-am trezit 7 ore mai tarziu dupao noapte mai mult decat tampita pentru ca am visat numai lucruri tampite: tata murise si inca nu murise de fapt, astepta sa moara si se baga singur in groapa, aruncad tarana peste propriul corp. Imaginati-va cum m-am simtit dupa visul ala. Iar apoi am visat ca o prietena mi-a aruncat chitara pe geam. O, Doamne...
Si astfel am ajuns in starea de spirit in care sunt acum, adica una proasta. Iar la ziua de azi se adauga si tema la mate, care nu e deloc mica... Ma rog, lasam scoala pentru moment.
~
Ca tot venise vorba despre acea carte pe care o citesc eu. O, Doamne, de fapt citesc doua carti in pararlel, una extreeeem de buna (despre care o sa va povestesc pe scurt) si una extrem de comerciala, cu actiunea clasica a romanului de dragoste contemporan, intr-atat de clasica, incat poti anticipa fiecare actiune a personajelor. Acesta incercam sa-l termin aseara ca sa-l dau inapoi prietenei care mi l-a imprumutat si ca sa pot reveni la Jocul Ingerului. Carte asta este a doua dintr-o trilogie semnata Carlos Ruiz Zafon, un tip de care m-am indragostit (ca stil literar). Este vorba despre un tip, scriitor, care scrie sub un pseudonim o serie de carti cu care are un succes rasunator, la o editura care-i mananca sufletul, banii si sanatatea la propriu, pentru ca afla ca are o tumora pe creier si urmeaza sa moara curand. Cand afla asta, "demisioneaza" de la editura, desi nu poate pentru ca mai are inca 5 ani de contract cu ei. Aici intervine un editor francez, cu nume de italian, care nu clipeste si locuieste intr-o casa pe care toata lumea o credea parasita. El ii face protagonistului o oferta, mai degraba un targ: ii da inapoi sanatatea si 10.000 de franci daca va scrie o carte pentru el. In fine, carte pe care trebuia sa o scrie era ceva mai complex decat credea: trebuia sa inventeze o religie. Intamplarea face ca atunci cand se duce in Cimitirul Cartilor Uitate sa puna mana pe o carte aparent indescifrabila, cu rugaciuni vechi, dar pe care o studiaza intens si descopera ca a fost scrisa chiar la masina de scris din casa in care locuieste el, o alta casa despre care se credea ca ar fi fost parasita sau bantuita sau amandoua. Cam aici e intriga, iar faptul ca editorul ala in scapa de sub contractul daunator incendiind tot sediul si ii da inapoi sanatatea si cei 10.000 de franci in avans... E ceva suspect cu tipul asta, care cand trimite scrisori, le sigileaza cu forma unui inger, la rever poarta de asemenea, un inger cu aripile deschise.
Cititi cartea daca vreti sa stiti mai mult (desi nu cred, nu multa lume din cati cunosc apreciaza stilul asta). Pana la sfarsit devine o combinatie de mister, drama, crima, dragoste, suspans si ironie. De unde stiu? Din prima carte carte. De ce? Pentru ca e Carlos Ruiz Zafon. Serios vorbind, sunt cele mai bune carti pe care le-am citit pana acum.
~
Una din melodiile pe care le-am ascultat aseara si care inca se portiveste cu starea mea.
Da, Alice in Chains!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu