You got the love!

Shakespeare a spus ca nu este nimic mai comun decat sa-ti doresti sa fii diferit. Si analizandu-i in profunzime vorbele, realizez ca are foarte mare dreptate si ca intr-un fel sau altul, toti ne dorim sa fim speciali, chiar daca unii nu ar folosi tocmai acest cuvant. Pentru unele persoane, a fi special inseamna a fi cel mai bun, a fi mai "smecher", a fi superior... In functie de fiecare clasa sociala, termenul de "special" poate imbraca diferite tinute, insa esenta este aceeasi: cu totii ne dorim sa fim speciali in adevaratul sens al cuvantului.
La nivel global, cu totii suntem la fel: avem doua maini, doua picioare, 5 simturi, par si multe altele. Insa privind mai in detaliu, eu cred cu tarie ca suntem niste adevarate opere de arta. Fiecare dintre noi este o lucrare atat de complexa si de frumoasa incat numai cei cu o incredibila lipsa de dragoste fata de frumos ar putea sa o strice. Cum ne purtam cu o opera de arta a lui Van Gogh, asa ar trebui sa ne purtam si cu noi insine, poate chiar si mai grijuliu. E aproape frustrant ca nimeni nu isi vede frumusetea, ca nu se simte deloc pe sine, ca nimeni nu arecurajul sa straluceasca si sa lase urme in urma de teama ca vor fi remarcati in multime. Asta nu ar trebui sa fie un lucru bun? Sigur ca da! Am momente in care sunt cu moralul la pamant si nimic nu mi-l poate ridica cu exceptia muzicii, dar am insa si momente in care ma privesc in oglinda si constientizez in profunzime acest EU. EU exist, EU respir, EU simt... Si odata ce am ajuns sa realizez ce inseamna, ma cuprinde un sentiment coplesitor de dragoste pentru creatia umana. Suntem mai pretiosi ca orice nestemata de pa Pamant, noi suntem singura bijuterie scumpa, unica in toata lumea, pe care ar trebui sa ne-o dorim si sa o purtam!
Si ajungand la dragoste, astazi am urmarit cateva episoade din "Minti criminale" in care era vorba si despre medicina si ma gandeam: la ce e atata nevoie de medici si tratamente? Medicina contemporana nu face decat sa astepte sa ne imbolnavim... Singurul medicament care vindeca tot este dragostea! Poate par siropoasa sau paranoica sau nestiutoare dar privind in detaliu, dragostea este tratamentul oricarei boli de pe Pamant. Si stiti de ce? Pentru ca orice boala fizica provine din stres, agitatie, un stil de viata neadecvat, stima de sine scazuta etc. Iar orice boala psihica provine din aceleasi surse. Iar raspunsul pentru toate este dragostea! Nu ar mai exista atatea cazuri de cancer, ulcer, depresii etc. iar lumea ar fi un loc mai bun. Iar dragostea vindeca chiar si prapastiile din societate. Daca dragostea ne-ar umple tuturor vietile nu ar mai exista sociopati, ucigasi in serie, sinucigasi si paranoici. Dragoste ar vindeca totul! E trist pentru ca nimeni nu vede de fapt acest lucru fix in fata ochilor, ci mai degraba cu coada ochiului, iar unii chiar deloc. Dar sper din toata inima ca incet, incet, lumea va realiza ca totul este inutil; daca nu avem dragoste, nu avem nimic.
                                                  <3
                                     Peace, Love & Music

Tic, tac

Prietena mea tocmai s-a cuplat cu un baiat de care s-a mai despartit de 2 sau 3 ori (nici nu mai stiu). Si de fiecare data a durat putin sau foarte putin, mai bine spus.
Intrebarea mea este urmatoarea: care este problema lor, mai exact? Vorbind in mod generic, generatia de adolescenti a deceniului e cea mai superficiala din cate au existat. Nu generalizez, doar ca nu de putine ori am intalnit "cupluri" care sunt impreuna doar de ochii lumii sau doar din... plictiseala.
Trezireaaa! Esti intr-o relatie cu cineva atunci cand ai sentimente pentru el, nu pentru ca ti se pare ca v-ar sta "cool" impreuna si i-ati impresiona pe ceilalti. De ce totul se limiteaza la aparente? Sincera sa fiu, pana acum credeam ca e vina baietilor, dar am inceput sa cred ca si fetele sunt la fel de vinovate. Se comporta cu toti baietii de parca ar fii ultimii de pe pamant, pentru ca apoi sa realizeze ca "nu mai stiu ce simt" si ca "sunt confuze", iar apoi transforma totul intr-o afurisita de drama cu care ii plictisesc pe toti.
Probabil si inainte se practicau relatiile astea false, dar acum sunt un adevarat trend. Toti isi fac prieten/a doar ca sa nu ramana fara, sa fie si ei "cu lumea". Cata lipsa de creier ii trebuie unui om sa faca asa ceva? Cata lipsa de originalitate, de incredere? Ei cred ca daca faci ce a facut si "tipul popular", vor ajunge si ei la fel de "adorati" de toata lumea, dar nu realizeaza ca se tranforma in niste copii, nici macar fidele, ale unor oameni care nu au nicio garantie ca sunt placuti cu adevarat de toata lumea. Isi pierd identitatea si asta e cel mai trist lucru... Adolescentii ar trebui sa fie unici cu totii, sa-si dezvolte fiecare un stil propriu, de neimitat, nu sa incerce sa adune o turma de oi care sa ii copie la orice, sau mai grav, sa fie ei insisi niste oi din turma.
Spiritul asta de turma... din ce in ce mai multi il au si sunt foarte putini cei care se simt bine fiind ca altcineva. Exemplul cel mai simplu: doi tipi aroganti se cupleaza si se despart in nici trei zile, doar cat sa creeze valul si dupa aceea sa inceapa sa braveze in fata prietenilor cu tot felul de aberatii. Dar dupa ce valul e creat, vin "oile" si toate fac acelasi lucru, simtindu-se dupa aceea superioare fata de restul. Si cam asa decurge treaba 365 din an, 7 zile pe saptamana.
Aproape ca imi vine sa rad, dar in acelasi timp ma intristeaza superficialitatea asta a oamenilor de care multi dintre ei nici nu isi dau seama. Si nu ii invinuiesc, pentru ca nu realizeaza. Poate la momentul potrivit vor realiza, dar pana atunci... we wait.

"Salvati-ma..."

Cred ca e un subiect demult epuizat, dar sincer, caldura sufocanta de afara incepe sa ma ingrijoreze... Este excesiv de cald, asa cum nu a mai fost vreodata si asta se intampla de aproximativ 20 de ani.... Inainte nu era asa, ceea ce ar trebui sa puna pe toata lumea pe ganduri. Sa ne gandim putin: daca in 20 de ani s-a ajuns de la 35 de grade - cea mai ridicata temperatura - la 43-44 de grade, peste inca atatia ani vom muri! Ce se intampla cu noi? De ce e toata lumea atat de ignoranta? Unde o sa mai traim daca pur si simplu ne distrugem in nestire casa, locul unde ne-am nascut? De fapt, nu in nestire, pentru ca problema poluarii este abordata de ecologisti din ce in mai des, insa oamenii sunt mult prea "ocupati" cu prostiile lor de afaceri ca sa se mai gandeasca ca nici nu o sa mai traiasca mult. Vietile noastre se vor scurta progresiv, ceea ce ma sperie cu adevarat, pentru ca eu mi-as dori sa traiesc vesnic pe Pamant. Sunt atatea semne de alarma, planeta pur si simplu plange dupa ajutor, iar noi doar preferam sa ne prefacem ca nu observam, sa traim in comoditatea oferita de toate resursele oferite de pamant. Am ajuns o societate de consum, care nu mai stie altceva decat sa epuizeze orice resursa intalnita. Insa nimeni nu se preocupa de protejarea pamantului din care luam tot ce avem nevoie. Pana cand vor rezista toate resursele? De asta se numesc asa: pentru ca sunt e p u i z a b i l e!
Si nu e singurul punct de vedere din care planeta noastra e in picaj liber: arta nu mai e ce a fost. Unde este rock-ul bun al anilor '70, filmele din anii '50, jazz-ul anilor '20...? Unde? Sa nu mai vorbim de pictura, care prin secolele XVI-XVII era o adevarata forma de exprimare, pe cand acum, in sec. XXI e inlocuita de "arta contemporana", o mare dezamagire, dupa parerea mea. Acum, muzica cea mai proasta este imbracata cu numele de "comerciala" si are succes pe tot globul, iar putina muzica buna ramasa este inghesuita intr-un colt si fortata sa incante doar unui public nesemnificativ numeric. De filme, ce sa mai vorbim: cinematografia abunda in comedii care sunt de fapt foarte neamuzante, expirate si care au numai glume de prost gust... Nici macar teatrul nu mai e ce a fost...
Parerea mea: Planeta noastra e in cadere libera. Si nu e greu sa vezi asta, trebuie doar sa stai 10 secunde sa analizezi putin situatia actuala si iti dai seama imediat de starea in care ne aflam.
E trist... As vrea sa fac ceva care sa ajute, sa mobilizez lumea, sa-i ajut sa realizeze ca ne sapam propria groapa. Doar ca deocamdata, mi se pare imposibil si incerc sa contribui macar eu cu cate ceva, oricat de neinsemnat ar fi, pentru ca sincer... mi-e frica.

                                  

Would you...?

"Toate povestile reale incep si se sfarsesc intr-un cimitir." Asa se spune... Nu de foarte multa lume, totusi; nu e o vorba comuna pentru multi oameni. Si totusi, cred ca nu se refera la un cimitir normal, ci la unul mai putin intalnit, motiv pentru care nici expresia nu e familiara multor oameni. Ea se refera la cimitirul cartilor; asemeni unor arhive nesarsite in care sunt scrise povestile tuturor oamenilori morti, nasuti sau nenascuti. Astfel ca acolo ne sunt scrise destinele inca de dinainte sa ne nastem. Si privind astfel lucrurile, expresia pare foarte reala. Povestile incep si se termina cu cimitirul cartilor in care sunt scrise povestile oamenilor. Atat de simplu...!
Si acum... intrebarea mea este de ce  in cartea fiecarui om exista acel legamant pe care il fac doua persoane cel putin o data in viata: casatoria? La ce e buna? Incerc din rasputeri sa inteleg Ma stradui sa inteleg si nu pot, mi se pare inutil. Cine a spus ca doi oameni nu se pot iubi si fara sa fie casatoriti, ceea ce inseamna de fapt, in mare, sa porti un inel pe deget si sa-ti irosesti viata cerscand copii? Par probabil putin... imatura si chiar si mie imi vine in minte replica: "Esti prea tanara, nu ai cum sa intelegi.", dar ma contrazic singura.:))
Ideea de baza este ca eu am o parere destul de proasta despre mariaje: cei doi oameni se iubesc, se casatoresc si stau impreuna ani de zile, pierzandu-se unul de celalalt intr-o rutina care distruge toti oamenii. Marea problema este ca fiind casatorit, chiar daca vrei sa divortezi, de cele mai multe ori intervin atatea lucruri care te impiedica sa faci pasul asta... Pe cand daca cei doi nu ar fi legati in felul acesta, ci prin alt mod, totul ar fimult mai usor si mai frumos. Atunci cand oamenii nu sunt casatoriti, nu se plictisesc niciodata unul de celalalt, asta e partea cea mai tare. Ma tot uit in jurul meu si vad o multime de oameni care isi fac planuri pentru nunta sau se straduie din rasputeri sa faca pe plac parintilor casatorindu-se cu persoanele nepotrivite....
Eu nu o sa ma casatoresc. Pare putin deplasat, nu-i asa? Dar sincer, chiar mi se pare un mod de viata mai boem si mult, mult mai incitant decat un mariaj.
Relaaax....

Medicii plasticieni de astazi sunt...?

Prostii, prostii si iarasi prostii! Ma enerveaza din ce in ce mai tare "fenomenul Facebook" care innebuneste din ce in ce mai multi pusti si nu numai, in toata lumea. De ce? Ce e atat de atractiv in a le fi pe plac oamenilor? Adica... pardon. Exprimare gresita. Ce a atat de atractiv in a te simti placut de o multime de oameni pe care nici macar nu ii cunosti si mai mult, nici macar nu vrei sa-i cunosti?! Punand problema asa, oricine poate sa recunoasca: e aberant!
Un "site de socializare" unde cei cu cele mai multe like-uri sunt cei mai admirati de toata lumea. Pe baza a ce? A niste poze? Stupid daca la asta ne limitam cand ne alegem "modelele" si oamenii pe care "ii invidiem".
Chirurgie plastica. Asta a ajuns socializarea. Cel care pare cel mai perfect si fara niciun cusur, cel care este cel mai bun actor in a-si masca zilele proaste, cel care este cel mai bun mestesugar al unei false imagini de viata perfecta, toate astea ne transforma in plasticieni: oamenii care se straduie sa mascheze imperfectiunile in scopul de a-i induce in eroare pe ceilalti. Exact ca si in chirurgia plastica, doar cel operat stie cum arata el de fapt. Aproape ca imi vine sa rad.
Sa analizam putin situatia in care ne aflam: daca nu ai Facebook, nu existi. Asa spune regula, o aberatie inventata de nu-stiu-cine, iar acum, toti cei care nu au cont ajung subiectul tuturor glumelor de prost gust ale unor meduze fara creier care se cred superiori doar pentru ca  isi fac poze in baie. Ori acesta era scopul fondatorului Facebook, ori lumea a inteles total gresit mesajul...
Nu ma intelegeti gresit. Si eu am cont pe Facebook, doar ca uneori ma enervez si ma intreb pentru ce e toata lumea atat de prinsa in jocul asta. Doar nimeni nu castiga nimic. Dar cred ca ma insel; unii intr-adevar castiga ceva: popularitatea falsa printre oameni necunoscuti si admiratia unor oameni pe care nu ii cunosc. Nu e hilar?
Uneori stau si ma intreb de ce oamenii unt amestecati acum si nu suntem sortati: cei carora acum le place foarte mult curentul hippie sa se fi nascut prin '55, cei carora le place jazz-ul sa se fi nascut prin '20, cei carora le place rockul clasic sa se fi nascut prin '70... iar cei carora le plac manele sa se fi nscut in jurul anului 2000. Lumea ar fi fost un loc mai sigur, va spun. :))
Poate sunt putin rautacioasa sau critic mult prea aspru, dar nu mai suport superficialitatea care ne este efectiv bagata pe gat de nsite oameni.... niste oamnei. Suntem oameni, cred ca asta spune multe despre ce ar trebui sa fim de fapt, nu doar niste copii trase la xerox dupa nu-stiu-ce fotomodel din revista Vogue sau dupa nu-stiu-care fata "populara" de pe Facebook. Nu asta inseamna safii om. O sa privesc faptul ca suntem oameni ca pe o trasatura. Ei bine, cei care poarta aceasta trasatura au inteles gresit. A fi om inseamna a fi un individ, iar indivizii sunt unici, fiecare in parte, nu exista doi la fel. Si atunci... de ce se chinuie atat de tare toata lumea sa arate ca niste oameni asezati pe tronul de model de catre niste oameni necunoscuti? De ce fetele sunt deprimate daca nu au masurile 90-60-90 si baietii de ce sunt nemultumiti de ei daca nu arata ca si cum ar face sala in fiecare zi? Avem niste standarde pre-stabilite si cine nuse ridica la nivelul lor este considerat inferior. Ei bine, parerea mea este ca adevaratii superiori sunt cei care nu indeplinesc criteriile perfectiunii si nici nu incearca macar sa faca asta. Ei ar trebui sa fie modelele noastre, nu copiile. E trist, pentru ca o copie nu va fi niciodata la fel de buna ca un original si oamenii nu inteleg un lucru:
Suntem buni exact asa cum suntem.

We met in August.

"Rebel Without a Cause", filmul unei generatii, obligatoriu de vazut. :) Si amintindu-mi de jocurile prostesti pe care le faceam eu si prietenele mele, cred ca am facut o pasiune pentru James Dean... Problema e ca a murit intr-un accident de masina in '55 motiv pentru care niciodata nu mi-am dorit mai mult ca acum sa ma fi nascut cu 50 de ani mai devreme.
Timpul e o notiune tare ciudata... pe care foarte putini o inteleg. Nici eu nu o inteleg. E abstract si tot ce poarta aceasta insusire imi este definitiv indescifrabil. Vina mea: disfunctionalitate a creierului cu care m-am nascut; exista oameni care isi pot folosi ambele emisfere ale creierului in egala masura si cu agala maiestrie. Eu nu sunt printre ei, iar din cate am reusit sa observ pana in prezent, sunt clar "muncitoare de dreapata".
De mult timp mi-am propus un lucru: sa treaca o singura zi din viata mea in care sa nu ma uit nici macar o singura data la ceas... si de fiecare data cand eram pe cale sa reusesc ce mi-am propus, ratam. Timpul ne controleaza, suntem dependenti de el. Dar ce ar fi daca lucrurile ar sta altfel? Daca nu ne-ar mai pasa deloc de timp si am face totul doar atunci cand simtim, sa mancam cand ne e foame, nu cand vine ora mesei, sa ne intalnim cand simtim, nu cand stabilim, sa ne culcam cand ne e somn, nu cand ni se zice... Pur si simplu sa ne rupem de toate regulilu care ne inrobesc pe toti si ne imprima atat de adanc in subconstient ideea spiritului de turma. Ne pierdem independenta pe zi ce trece si asta ma face sa ma gandesc cate tari au luptat pentru independenta, dar degeaba. Noi, oamenii, tot nu suntem independenti. Depindem de tot ce ne inconjoara cand de fapt singurul lucru de care ar trebui sa fim legati ar trbui sa fim noi insine. E trist pentru ca in felul acesta oamenii incep sa-si piarda si originalitatea, creativitatea, increderea in sine... E cu siguranta un program stabilit de "cei de sus" pentru ca populatia sa fie mai usor de condus.
Toti oamenii vor sa se incadreze in anumite tipare: bussiness, punk, vintage, baby-doll, rock, hippie, "cool", dar nimeni nu are curajul sa iasa din aceste tipare. Poate rockerul simte intr-o zi sa se imbrace altfel sau sa poarte altceva, sau poate doamna bussiness vrea sa poarte ochelari de soare John Lennon si o rochie hippie, dar niciunul nu indrazneste de teama reactiilor celorlalti cand ii vor vedea iesind din propriile tipare. Nu exista tipare! Noi le cream! Sunt niste prosti si sunt atat de satula de ele incat uneori parca le simt intre degetele de la maini si imi vine sa le strang pana se sparg in bucati. Sa fim liberi!
Da, liberi................

Ma uitam prin imaginile nefolosite din fisierul mamei din calculator: "Cancer dar traiesc", site-ul pe care l-a deschis in urma cu doar cateva luni si am gasit imaginea asta care mi-a placut fantastic. As putea sa scriu romane intregi analizand privirea micii fetite; exprima atat de multe si totusi atat de putine lucruri: tristete, nostalgie, melancolie, neutralitate. Si totusi, in ciuda aparentelor, mi se pare ca in ochii ei mistuie un foc al curiozitatii pe care nu pot sa nu-l observ, un foc al vietii care ii face ochii sa scapere in lumina.
Mi-am amintit despre importanta contactului vizual cu cineva pe parcrsul unui dialog si despre faptul cda se spune ca ochii sunt harta dupa care ar trebui sa ne ghidam cand cunoastem un om. Privirea poate spune atat de multe! De mica am fost fascinata de ochii oamenilor, incercand sa le descifrez expresiile faciale in cele mai mici detalii. "Carte gesturilor" de Peter Collet mi-a aprofundat cunostintele si mai mult si in zilele plictisitoare am tendinta sa ma intorc la ea si sa recitesc paragrafele importante.
Ce ma mai enerveaza oamenii care isi feresc privirea! Chiar nu inteleg, adica nu e ca si cum ar avea ceva de ascuns.
Sau poate au...
Oricum cert este ca nici eu nu ma uit mereu in ochii oamenilor, dar atunci cand o fac imi place ca si cel cu care vorbesc sa nu se sperie si sa lase privirea in jos, ci sa o sustina pe a mea. Asa am brusc sentimentul ca o cunosc pe acea persoana de o viata.
Revenind la imagine, pur si simplu m-a impresionat si tot o privesc fara sa-mi pot lua ochii de la ea.

'20

Asa-numita "flapper girl" din anii '20: genul de femeie emancipata care la vremea aceea starnea curiozitatea si dezaprobarea oamenilor deoarece purta rochii scurte, asculta jazz, isi tunde aparul in stilul bob cu breton, se machia in exces, consumau bauturi alcoolice si tutun si conduceau automobile.
Totusi, nu ma pot opri din a admira moda de atnci, atat de rafinata si frumoasa comparativ cu cea de astazi, care parca ne imprima pe creier ideea spiritului de turma. Feminitate...

Cultura hippie, cea care trebuia sa ramana si nu a ramas. RIP.

Documentar

Stateam si ma gandeam la noua melodie a Rihannei in colaborare cu Coldplay, "Princess of China" si ma intrebam: ce s-a intamplat cu Coldplay? Curentul Iluminatti atrage din ce in ce mai multi adepti si artisti internationali de o valoare incontestabila, ceea ce ma deruteaza si ma frustreaza de asemenea.
Daca exista? Cu siguranta. Nu mai am nicio urma de indoiala de cand am vazut documentarul care m-a facut sa-mi schimb total punctul de vedere fata de industria muzicala: "Demascarea industriei muzicale" a fost difuzat de DiscoveryChannel, iar ulterior a fost subtitrat si incarcat pe YouTube.
Sa fim seriosi: toata lumea a auzit despre masonerie si despre faptul ca ei conduc lumea, nu mai e nici tabu, nici ceva nestiut.
Acum, eu nu am intentia de a  speria pe nimeni, ci doar sa-mi fac putina ordine in ganduri, pentru ca documentarul l-am vazut cu ceva timp in urma, dar totusi, imaginile sale mi-au revenit in minte. Si ma intrebam: ce e de facut? Adica, nu e ca si cum am putea vreodata sa luptam impotriva lor pentru ca evident vom fi imediat redusi la tacere, dar ma intreb de ce. Mi se pare un scenariu rupt din desenele animate cu raufacatori pe care le urmaream cand eram mica, dimineata inainte sa plec la scoala. Doar acolo existau oameni care vroiau sa controleze lumea, iar planeta era in final salvata de supereroi cu puteri supranaturale. Dar asa ceva nu exista in lumea reala. Sau poate exista, dar nu stiu eu...
Unde se va ajunge pana la urma? Unde vor ei sa ajunga pana la urma? Nu pot pur si simplu sa convietuiasca in pace pe pamant alaturi de ceilalti oameni pe care se straduie cu atata disperare sa ii controleze? Habar nu am, dar nu pot intelege, e peste puterea mea... Acum inteleg curentul hippie care isi doarea atat de mult pacea mondiala. Cel mai tare ma deranjeaza ca suntem cu totii legati de maini si de picioare si nu putem sa afacem nimic. Pur si simplu nu vreau sa accept asta. E ca si cum as accepta sa mor in ignoranta ca 90% din populatia actuala a Terrei.
Si privind putin in sus, la randurile pe care le-am scris fara intrerupere, imi dau seama ca m-am inversunat putin cam tare si o sa o las putin mai moale... Nu e ca si cum pot eu sa schimb lumea peste noapte :) Dar, asemeni lui Michael Jackson , "I'm starting with the man in the mirror." :)
Si apropos de curentul hippie, m-am mai documentat despre el, pentru ca este un nou domeniu de interes pentru mine. Mi se pare grozava ideea pe care se bazau ei: aceea de a fi in deplina comuniune cu natura, asemeni sloganurilor lor: "Make love, not war" sau "Flower-power". Erau de parere ca industrializarea era cea care pur si simplu distrugea relatia omului cu natura, motiv pentru care luptau aprig impotriva ei. Duceau un stil de viata foarte boem, calatorind mult si neavand un loc de munca. Parul lung era ceva obisnuit atat la baieti, cat si la fete, acestea din urma obisnuind sa isi decoreze podoaba capilara cu flori de toate felurile. Purtau materiale naturale, din fibre de in, bumbac si alte plante, iar premiza lor era aceea ca hainele sa fie cat mai comode si sa le lase cat mai multa libertate de miscare, de aceea fetele purtau rochii largi si lungi, camasi legate in talie si pantaloni lejeri. Tinutele le erau intregite de accesorii facute manual de cele mai multe ori, pictate, impletite, sau decorate cu pietre semi-pretioase. Nu erau deloc adeptii aurului sau argintului.
Muzica hippiotilor era cantata de insasi artisti din ideologia hippioata: Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morisson, John Lennon, Bob Dylan si altii.
Meditand putin asupra acestui curent apus, chiar cred ca aceasta comunitate ar fi meritat unul din zecile de Premii Nobel oferite de-a lungul anilor. Nu prea inteleg de ce autoritatile au incercat mereu sa ii opreasca, dar banuiesc ca pacea suprema pur si simplu nu e in legea pamantului cindus de oameni in care traim.
Acum nu mai exista decat cateva influente hippie in vestimentatia tinerilor si adultilor de-opotriva, ceea ce mie personal imi trezeste nostalgia vremurilor de atunci si ma face sa imi doresc sa ma fi nascut cu 50 de ani mai devreme. In zilele noastre, hippioti se cred cei care se imbraca cu haine de designer din colectii inspirate din cultura hippie si care pretind ca sunt vegetarieni doar ca sa para interesanti. Lipsesc cu desavarsire convingerile puternice pe care se bazau tinerii din anii '60-'70 si mi se pare ca societatea in care traim regreseaza tot mai mult intr-un ritm mai alert decat a progresat vreodata. Pe strada, lumea e monotona, tinerii sunt toti imbracati la fel, oamenii sunt prea prinsi in cotidian, le lipseste originalitatea, creativitatea, puterea de a visa. Intr-un colt al mintii mele, o voce imi spune ca pot sa schimb asta, ca vreau sa schimb asta cumva, intr-un fel sau altul, insa stiu ca e doar un vis...
Cel putin eu pot sa visez.

Am terminat!

In sfarsit am terminat cu admiterea si ma simt mai libera ca niciodata. Doar un singur gand inca ma mai apasa, acela ca sambata va avea loc repartizarea computerizata si chiar daca media mea este una relativ mare (9.61), nu pot sa nu am emotii pentru rezultatele repartizarii. Prima mea optiune: Liceul Gheorghe Sincai, profil stiinte ale naturii. Am fost impreuna cu Andreea, colega mea care are pe primul loc aceeasi optiune ca si mine si am vizitat liceul, am vorbit cu cei de a 9-a si ne-am dat seama care este atmosfera in general. Vizita aceea ne-a facut pe amandoua sa ne dorim si mai tare sa intram acolo.

Lasand in sfarsit la o parte scoala si toata treaba cu admiterea, mama s-a interesat pentru pregatirea mea vocala, in prezent eu nestudiind cu niciun profesor de canto, dupa o pauza de un an. Si prim intermediul unui coleg de la serviciu, a aflat despre doamna profesoara Luiza Zan, absolventa a Conservatorului si cantareata de jazz, profesoara in cadrul scolii ArtSkul: www.artskul.ro . Se pare ca nu mai re timp sa ma primeasca acum, din pacate, dar sunt pe lista de asteptare si sper ca din toamna sa pot incepe. Ca sa va faceti o idee despre ce fel de gen muzical prefera si cat de geniala este (mie asa mi se pare), va dau link-ul:
Jazz-ul este o boala, un virus pe care putini il au, dar ea mi se pare cea mai potrivita persoana de la care pot sa invat mult mai multe despre jazz decat stiu. La momentul actual, eu am o mare pasiune pentru jazz, insa tehnica mea vocala nu este pentru jazz, de aceea mi-ar placea atat de mult sa imi fie profesoara.

Let's heal the world

Ma simt oarecum ciudat, dar in acelasi timp simt ca vreau sa schimb ceva. Vreau sa fiu eu acea schimbare de care lumea are nevoie, vreau sa fiu eu cea care vindeca pamantul.
Oamenii traiesc in ignoranta zilelor noastre si nici nu-si dau seama ca pur si simplu umanitatea se duce de rapa. De ce nu face nimeni nimic? De ce, desi cu totii stim despre incalzirea globala, nu face nimeni nimic pentru a o opri? De ce inca vedem atatea masini pe strada, atatea gunoaie pe jos, atatea fluvii si mari poluate?
Ar trebui sa ne gandim ca in curand nu vom mai avea unde sa locuim.
De ce oamenii din Africa se roaga pentru un colt de paine, in timp ce "cei din marile orase" se roaga pentru un iPhone? De ce mor copii de leucemie la varsta de 4 ani?
De ce dispar hectare dupa hectare din padurile care ne dau viata? De ce animalele mor, dispar pentru totdeauna, iar noi continuam sa traim in ignoranta?
Oamenii cred ca pot controla totul, dar nu e asa. Nu oamenii sunt puterea suprema. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ce i-am facut acestei planete!
Si voi schimba ceva. Voi fi schimbarea!

Aici sunt! Sunt in viata!

Am revenit!
Dupa o pauza de cateva luni bune, mi-am facut timp si mi-am adunat ceva energie sa mai scriu si pe blog :). Chiar imi era dor!
Dar absenta mea nu a fost nefondata: participarea mea la emisiunea "M-a facut mama artist" a durat de pe 14 martie, pana de curand, cand concursul s-a terminat. Chiar daca nu m-am regasit printre finalisti, iar plecarea mea acasa a fost una timpurie, pot sa afirm tare, sa ma auda toata lumea ca A FOST CEA MAI FRUMOASA EXPERIENTA A VIETII MELE! Nu stiu daca are rost sa incep sa vorbesc despre tot ce am invatat acolo, au fost foarte multe lucruri si printre altele, mi-am dat seama de punctele mele tari si punctele mele slabe, ceea ce mi se pare foarte important.
Iar Adina Raducan (Adinoasa), Gabriela Bejan (Gabitza), Angela Bitlan (Amanda/Amalia), Alexandra Stanciu, Georgiana Agarici (Georgi), Daniela Boldureanu, Marian Stancu, Iulian Selea, Alexandru Bunghez (Shaggy) si Alexandru Ocu (Alexo) sunt cele mai extraordinare persoane pe care le-am intalnit! Sincer, sunt extrem de recunoscatore ca i-am intalnit si ca am avut privilegiul sa le devin prietena pe viata. Prietenia care s-a legat intre noi toti, acolo, nu poate fi rupta nici de cele mai puternice furtuni care vor veni peste noi. Suntem pur si simplu legati unii de altii de cele mai puternice sentimente si peste toate, suntem legati de MUZICA!
Timpul pe care l-am petrecut acolo, in cantonament, mi-a permis sa ma concentrez exclusiv pe ceea ce iubesc cel mai mult: muzica. Asa ca din toate punctele de vedere, acolo mi-am petrecut cele mai frumoase saptamani din viata.
Am castigat multa experienta, incredere in mine si pe langa castigurile sufletesti, am semnat contract cu casa de discuri ROTON! Ceea ce, trebuie sa admiteti cu totii, este o sansa. Chiar mi-as dori din suflet ca ei sa lucreze cu mine, sa vada adevarata mea valoare. Oricum ar fi, nu are cum sa iasa ceva rau din chestia asta.
Si ca totul sa fie chiar si mai perfect, domnul Mircea Topologeanu ne ofera tuturor un sejur de 6 zile la Costinesti! Abia astept sa ne revedem cu totii si sa mai petrecem inca 6 zile impreuna, de aceasta data fara sa mai repetam sau sa avem presiunea concursului asupra noastra. Si desi stiu ca despartirea de ei va din nou foarte dureroasa, nu pot sa nu ma gandesc ca merita orice suferinta de pe lume ca sa mai fiu cu ei toti, chiar si cateva zile. Aceasta "tabara" (caci pana la urma cam asta este de fapt), va avea loc la vara, cel mai probababil dupa terminarea examenelor de adimitere la liceu, pe care trebuie sa le sustinem eu si Gabitza, dar si Marian, care are bac. Deci, mai dureaza si nu mai am rabdare! :)
Si ca tot veni vorba de admitere, vineri am proba de limba starina (engleza) pentru admiterea la liceu cu predare bilingva. Am mult de lucru, iar dupa aceea, pe 25 si 27 iunie am proba de mate si romana, pentru care trebuie sa ma pregatesc si mai mult! Mi-a fost greu sa recuperez tot ce am pierdut cand m-am intors din cantonament, mai ales ca nu o aveam pe mama aproape si aceea a fost o perioada tare grea. Dar am trecut cu bine de ea si sunt in viata! :)
Iertati-mi absenta si mai iertati-mi si absenta in urmatoarele cateva saptamani, in care voi fi focusata mai mult pe scoala.
P.S. O sa-mi iau revansa, pentru ca dupa aceea pot "sa ma arunc in muzica" si sa ma dedic ei total!

Melodii noooi!!!

Sunt atat de entuziasmata! Nu mai imi incap in piele de fericire! Din nou, muzica...
Am hotarat impreuna cu mama sa vorbim cu tipul de la studioul de inregistrari sa mai imi fac o programare. De fapt, doua, pentru ca am mai multe piese si le voi trage in doua sedinte. Piesele sunt absolut geniale si imi ies foarte bine avand in vedere ca am inceput sa le invat de doar putina vreme.
Cam astea ar fi alesele:

• Amy Winehouse - You Know I'm No Good
• Amy Winehouse - Back to Black
• Paramore - Decode
• Queen - Who wants to live forever
• Aretha Franklin - Chain of Fools
• Melody Gardot - Who will comfort me

Ieri am cantat pentru prima oara Back to Black si m-am surprins pe mine insami de cat de bine imi iese. Lasand la o parte laudele, ca sa va convingeti, dupa ce voi imprima piesele, le voi incarca pe YouTube, si va voi da link-urile.
Pana atunci mai am insa de lucru pentru ca nu ma pot duce acolo cu o piesa cantata doar 2 zile. Adica oricat de bine ar iesi, nu este lucrata, iar la inregistarese simte fiecare tremur al vocii; fidelitatea sunetului este foarte buna.

Bye.