Ma uitam prin imaginile nefolosite din fisierul mamei din calculator: "Cancer dar traiesc", site-ul pe care l-a deschis in urma cu doar cateva luni si am gasit imaginea asta care mi-a placut fantastic. As putea sa scriu romane intregi analizand privirea micii fetite; exprima atat de multe si totusi atat de putine lucruri: tristete, nostalgie, melancolie, neutralitate. Si totusi, in ciuda aparentelor, mi se pare ca in ochii ei mistuie un foc al curiozitatii pe care nu pot sa nu-l observ, un foc al vietii care ii face ochii sa scapere in lumina.
Mi-am amintit despre importanta contactului vizual cu cineva pe parcrsul unui dialog si despre faptul cda se spune ca ochii sunt harta dupa care ar trebui sa ne ghidam cand cunoastem un om. Privirea poate spune atat de multe! De mica am fost fascinata de ochii oamenilor, incercand sa le descifrez expresiile faciale in cele mai mici detalii. "Carte gesturilor" de Peter Collet mi-a aprofundat cunostintele si mai mult si in zilele plictisitoare am tendinta sa ma intorc la ea si sa recitesc paragrafele importante.
Ce ma mai enerveaza oamenii care isi feresc privirea! Chiar nu inteleg, adica nu e ca si cum ar avea ceva de ascuns.
Sau poate au...
Oricum cert este ca nici eu nu ma uit mereu in ochii oamenilor, dar atunci cand o fac imi place ca si cel cu care vorbesc sa nu se sperie si sa lase privirea in jos, ci sa o sustina pe a mea. Asa am brusc sentimentul ca o cunosc pe acea persoana de o viata.
Revenind la imagine, pur si simplu m-a impresionat si tot o privesc fara sa-mi pot lua ochii de la ea.