Nu pot sa rezist atunci cand vad sau aud oameni plangand! Pur si simplu absorb toata starea si tristetea lor si sfarsesc prin a plange si eu. Dar intrebarea mea este: de ce plang oamenii cand sunt tristi? Sau mai bine zis, de ce plang oamenii? E o intrebare la care savantii nu au reusit sa raspunda, dar poate raspunsul nu este unul stiintific.
Atunci cand imi vine sa plang simt cum mi se formeaza o adevarata cascada la baza ochilor, care mai apoi o ia la vale pe oraji.Oricum, ma simt prea stoarsa de energie ca sa stau sa analizez cauza lipsei mele de energie si factorii declansatori ai plansului...
Am mai scris cate ceva si am chef sa postez si aici. Prima carte a ramas neterminata, suspendata undeva pe la jumatate, dar mi-am spus ca o voi termina candva, iar eu de obicei fac ceea ce spun. V-as spune acum despre ce e noua carte, dar va las sa va dati seama si singuri:
" Umbla pe strazi, umbla singur, doar cu Marta si cu Lena si de aceea el nu simtea singuratatea. Mintea ii spunea ca se plimba de unul singur, fara tinta, in inima unui oras otravit, dar inima ii spunea ca desi este debusolat si cuprins de o nesfarsita tristete, nu este singur si ca le are pe Lena si pe Marta care sa-i poarte de grija. Acest cuvant, "singur", i se rasucea prin minte si ratacea prin fiinta lui incercand sa evadeze, dar ramanea mereu blocat. Cauta apoi un loc unde sa se odihneasca, iar apoi, dupa ce se reinstala, nebunia incepea din nou. Era un ciclu fara sfarsit, fara inceput, care parca existase dintotdeauna si el ajunsese sa creada ca e oarecum parte din viata lui si sa il accepte. Avea momente in care se contopea cu singuratatea si desi atunci se simtea cel mai mizerabil, atunci era cel mai in siguranta. Cand incepea razboiul acela interior de care ii era atata teama, nu mai era cale de intoarcere. De multe ori iesea rau. Si de fiecare data dupa ce totul lua sfarsit, se blama si se autopedepsea in moduri dureroase pentru ca iarasi a uitat ca este ceva cu care trebuie s atraiasca si nu e chiar ata de rau. Asta isi spunea mereu. Si durerea nu era nici pe departe fizica. La suprafata el reactiona mereu la fel, se afla mereu in aceeasi stare emotionala si avea mereu aceleasi ganduri. Doar in momentele de maxima tensiune lucrurile se petreceau altfel, dar atunci nu era nimeni care sa-l vada.
Le-a privit pe rand pe Marta si pe Lena care nu aveau mai mult de 15 cm fiecare si cu toate astea, ele il faceau sa zambeasca. Ele nu zambeau decat pentru el, altfel, fetele lor rotunjoare, de portelan, erau mirate iar guritele oarecum arcuite intr-un semn al mirarii.Ochii caprui ai Martei si cei negri ai Lenei erau larg deschisi. Il priveau intrebatoare, dar el credea cu tarie ca sunt doar mirate de el si ca ii zambesc, bucuroase sa-l vada, cum si el era bucuros sa vada acei ochi.Poate chiar erau. Dar sufletul lor era atat de bine ferecat in interiorul corpului mic si rece, incat cu greu puteai patrunde in el. Nimeni nu putea, doar el; era atat de priceput la asta, incat se autoproclamase un guru al papusilor de portelan.
Le-a mangaiat usor crestetul si apoi a indepartat parul de pe umeri pentru a putea privi in ochiul din spate al celor doua papusi.Buclele castanii ale Martei si matasea neagra si rece a Lenei erau aranjate perfect si ii era mereu teama sa nu strice ceva, asa cum reusea mereu fara sa vrea.Dar isi dorea cu ardoare sa priveasca in acei doi ochi, asa ca a facut-o, stiind ceea ce urma, insa asumandu-si tot.
Chiar daca ochii Lenei erau negri, cel de la spate era caprui, ca si al Martei. Cand ii privea, avea impresia pentru o scurta perioada de timp ca se uita in ochii unei singure creaturi, ca priveste in ochii pe care ii pierduse cu atat de mult timp in urma. Il alinau si il chinuiau totodata, asa ca mai mereu starea sa una de confuzie dusa la extrem. Nu putea avea incredere in el, in reactia lui, deoarece vechiul "el" se pierduse si inca nu se cunostea suficient de bine in forma cea noua.
Ajunsese intr-o zona cu blocuri inalte si se simtea mic si vulnerabil, chiar daca nu o arata deloc. Privea la ferestrele luminate si la incaperile unde, banuia el, traiau oameni fericiti, familii fericite, cum el nu avea si nici nu va avea vreodata. Gandul acesta facea acum parte din natura lui, dar mult timp fusese extrem de dureros si ii crease multe probleme. Insa cu timpul a venit si acceptarea partiala a situatiei in care se afla si a invatat sa nu se mai consume atat de tare cand venea in contact cu oameni... normali, dupa parerea lui. Insa inainte sa invete sa traiasca cu asta, toate pornirile sale l-au condus la o izolare din care, in timp, a obosit sa incerce sa mai iasa.
Si-a adus aminte ca si el sta intr-unul din acele blocuri inalte in fata carora se afla, acolo unde era intuneric. Nu avea un ceas, dar si-ar fi dorit sa stie cat este ora pentru ca ceasul lui biologic era dta peste cap si nu vroia sa ajunga acasa prea devreme. Renuntase la a mai avea un ceas pe la varsta de 15 ani, cand a devenit suficient de convins ca timpul nu e decat o inventie a oamenilor care serveste drept scuza in foarte multe situatii si care le da peste cap mintile si sufeletele. Datorita timpului, oamenii plang unii dupa altii cand nu se vad perioade mai lungi, se plang ca timpul trece prea greu, se plang ca timpul trece prea repede, ca sta in loc, ca viata e prea scurta, ca nu au timp s aiubeasca, sa fie creativi, sa-si faca o cariera, sa aiba o familie, sa fie singura, sa se elibereze din chingile societatii... Atatea si atatea scuze! Acestea il dureau atat de tare incat a renunutat la a se mai conforma stilului de viata impus de altii de pe vremea cand era un pusti care stia ce vrea.
Acele vremuri i se pareau acum atat de indepartate, desi trecusera abia 5 ani de tunci, insa sufleteste, el parcsursese mai multe vieti. Pe cand era in liceu, isi dorea sa devina muzician, iar verbul "isi dorea" nu poate exprima fosucl care il mistuia pe dinauntru. Muncea cu toata fiintasa, cu tot trupul si sufletul sau, cu o pasiune infinita pentru a se asigura ca viata lui va fi precum o melodie: cu suisuri si coborasuri, dar in ansamblu, o creatie impresionanta care ii patrunde pe oameni si le ramane in suflete. Nici nu mai stia udne erau toate caietele sale de melodii, cel mai probabil se aflau uitate prin niste cutii carate atunci cand s-a decis ca vrea sa locuiasca singur. Acum, privind blocul, il vedea ca pe o cutie uriasa in care se aflau foi peste foi de vresuri, melodii cu propria poveste - mai mult sau mai putin interesanta - care astepatu sa fie cantate. Iar lui ii era un dor groaznic sa cante. Si chiar daca ar fi vrut sa zboare pana la etajul 5, unde statea, a pornit agale fara graba, privind adanc in ochii de pe spatele celor doua papusi pe care le luase cu el.
Dar cu cat se uita mai lung in ochii lor, cu atat simtea cum nebunia puena din nou stapanire pe el si inima ii comanda sa fuga pe podul udne refugia el de obicei. Dar picioarele i-au ramas pironite in loc si in schimb, a privit chipul tremurator din ochiul de ploaie de la picioarele lui.
In noapte s-a auzit un urlet sfasietor care s-a pierdut la scurt timp in atmosfera, dar nu si in sufletul lui, Si-a recunoscut vocea. Dupa care s-a surpins fugind cuprins deo spaima incontrolabila de sine si de tot ce-l inconjoara. A fugit mult, pana cand respiratia aproape i s-a oprit, iar inima abia mai batea. Il dureau ochii, membrele, gatul, ceafa, trupul, totul. S-a prabusit epuizat la pamant fara sa deschida ochii starns inchisi si fara sa scape din maini cele doua papusi. Ele erau cele mai importante, trebuia sa le protejeze cu orice pret.
Afara era destul de rece si picura cu stropi marunti, dar suficient de desi incat in curand tricoul ii era lipit de piele. "
~ Revin cu continuarea
